_Alexander Dovzhenko: O viață în filmul sovietic_

liberdovzhenko

Londra: British Film Institute, 2002

În panteonul regizorilor de film sovietici, ucraineanul Alexander Dovzhenko ia adesea rolul de poet și niciodată nu trece mult timp în nici o discuție despre el înainte de apariția cuvântului. [1] Dar el era un personaj mult mai complex decât acesta, împărțit în multe feluri. Deși filmele sale sunt adesea lirice, ducând la eticheta „poet”, ele au fost, de asemenea, profund politice, întrucât el a încercat să răspundă în mod adecvat la politicile guvernului sovietic de atunci. Dar stresul satisfacerii politicii naționale și de clasă și a propriei sale viziuni artistice l-au lăsat sfâșiat, oferind un indiciu pentru cel puțin o martirologie. [2] Crescut într-o familie religioasă, la vârsta de șaptesprezece ani „a încetat să creadă în Dumnezeu” (221), dar s-a întors în șir treizeci și cinci de ani mai târziu. Născut într-o familie de țărani, a urmărit o serie de cariere care în Occident ar fi privite ca burgheze. Politicile sovietice au fost dictate din capitala Rusiei, Moscova, iar când gândirea „antisovietică” a fost considerată a include „naționalismul”, Dovzhenko a respins acuzația chiar în timp ce și-a reafirmat mândria ucraineană. El a încercat să-și facă filmele acceptabile din punct de vedere politic, dar le-a spus colegilor să nu facă compromisuri și să nu se bazeze pe limbajul esopian, în timp ce în jurnalele sale a lăsat să intre în regim și în reprezentanții acestuia.

O problemă în scrierea despre Dovjenko este că materialul sursă este rar sau trebuie tratat cu atenție. Liber citează observația lui Marco Carynnyk din 1973:

„Nu putem viziona filmele sale și nici nu îi putem citi scrierile în forma în care le-a lăsat. Filmele sale majore au fost tăiate; filmele sale minore erau îngropate în arhive; unele dintre cele mai prețuite proiecte ale sale nu au ajuns niciodată pe ecran; scenariile sale de film au fost cenzurate; corespondența, jurnalele și caietele sale continuă să fie publicate în versiuni bowdlerizate. ' (4)

Situația s-a îmbunătățit ușor când am avut nevoie recent să văd ultimul film finalizat al lui Dovzhenko, _Michurin_ (1949), o copie recent restaurată fiind disponibilă la Kiev pentru a o completa pe cea de azotat decolorată care stătea într-o arhivă germană. Cu toate acestea, pentru o figură atât de importantă, filmele lui Dovzhenko - chiar și cele acceptate ca capodopere - sunt prezentate în mod surprinzător rar și, deși poliglotii, în special cei cu limba rusă, sunt destul de serviți cu studii (având în vedere bowdlerizările și faptul că au fost scrise în ultimii patruzeci de ani), George O. Liber _Alexander Dovzhenko: A Life in Soviet Film_ este prima biografie în limba engleză.

Cu _Zvenyhora_, Dovzhenko a luat poziția fără echivoc ca cineast ucrainean, dar tensiunile dintre Kiev și Moscova au însemnat că trebuie să găsească și o modalitate de a satisface capitala sovietică, iar _Arsenal_ se îndreaptă spre asta. Cu toate acestea, s-a confruntat cu două probleme: în primul rând, dorința sa de a reinterpreta istoria dintr-o perspectivă ucraineană și, în al doilea rând, ambivalența sa cu privire la violență, determinându-l pe de o parte să se entuziasmeze cu privire la Revoluție și, pe de altă parte, să exprime îndoieli cu privire la mizeria provocată de forță. implicat. Totuși, întruchipând relația ambivalentă a lui Dovjenko cu statul, acesta culminează cu un bolșevic care trage un naționalist ucrainean dintr-o rază liberă, ridicând întrebarea cât de departe este legitim să mergi în urmărirea unui scop politic. Dacă acțiunile bolșevicilor sunt valabile, atunci cu siguranță ucrainenii ar fi justificați și în acest asasinat cu sânge rece.

_Earth_, ultimul dintre aceste trei filme este cel mai frecvent folosit pentru a demonstra lirismul lui Dovzhenko, totuși, așa cum subliniază Liber, toate trei prezintă o „viziune poeticizată, ideologică, din ce în ce mai în contradicție cu viziunea stalinistă acum consolidată la Moscova” (113). ). Deși privit ca testamentul lui Dovjenko, toți trei au suportat la fel de mult control și critică ca și restul producției sale și, în această perioadă, regizorul s-a descris ca fiind „cea mai epuizată și cea mai călcată persoană din țară” (112). O parte a problemei pentru _Earth_ a fost că a fost concepută în timpul colectivizării voluntare și a reflectat acea politică, dar a apărut pe măsură ce politica era pusă în aplicare cu duritate, lăsând filmul în afara momentelor. Era o soartă care avea să ajungă în mod repetat pe Dovjenko (și alți cineaști sovietici). S-a cerut o scuză publică și, deși Dovzhenko a evitat-o, filmul i-a fost luat din mâini și s-au făcut trei excizii: scena notorie a „reumplerii radiatorului tractorului”, dezlănțuirea goală a Nataliei când se descompune ca răspuns la uciderea logodnicului ei și o scenă inexplicită a unei femei în travaliu. Toate cele trei lipsesc încă din unele amprente și, deși totalizează doar câteva minute, fără ele gama de emoții a filmului este redusă.

Îndepărtându-se din nou de subiectele ucrainene, următorul său film, _Aerograd_ (1935), discută despre amenințarea din Est, un pericol recurent acoperit și în _Volochayev Days (1938) al fraților Vasiliev. Orașul titular este planificat ca o măsură defensivă, deși în mod ciudat proiectul finalizat nu apare niciodată în film. O preocupare majoră la acea vreme a fost munca „răufăcătorilor” care subminează progresul socialismului, iar discuția filmului despre loialitate și colaborare poate sugera întrebări despre cei cu aspirații naționaliste. La fel ca în _Arsenal_ există o execuție, dar de data aceasta, și mai șocant, eroul împușcă un prieten, după ce a descoperit că este un colaborator. Din păcate, Liber ignoră în mare măsură problemele morale implicate în alegerea țării în locul prietenilor, doar descriind filmul drept „politic corect” (146), înainte de a-l raporta ca un eșec artistic, critic și popular. Cu toate acestea, a început procesul de reabilitare, deși el lasă acest paradox să treacă cu puține comentarii.

După aceasta, cariera lui Dovjenko părea să se îndepărteze mai mult de sub controlul său. După o „sugestie” a lui Stalin, el a început să lucreze la un biopic al comandantului războiului civil Mykola Shchors, îngrijit de regim ca un mare erou bolșevic, deși acest lucru a necesitat o cantitate destulă de mitificare. Dovzhenko era conștient de cât de important era filmul, dar frica lui l-a lăsat înghețat și a început-o de trei ori cu trei actori principali. Mai mult, ca întotdeauna, el a trebuit să se lupte cu peisajul politic în schimbare, în acest caz, deoarece unul dintre colegii lui Shchors a fost curățat, ceea ce înseamnă că finalul filmului trebuia rescris. Cu toate acestea, din punct de vedere politic _Schchors_ (1939) s-a dovedit a fi cel mai acceptabil film al său, probabil pentru că regimul a văzut-o ca dovadă a unei noi conformități.

Abandonarea ulterioară a lui Hrușciov a lui Dovjenko l-a lăsat pe director să fie expus și amărât. După elementele inacceptabile din atâtea alte filme ale sale, aceasta a fost ultima paie; a fost retrogradat ca regizor de clasa a treia, eliminat din diferite comisii, demis din funcția de șef al studioului de film din Kiev și, probabil cel mai grav dat fiind starea sa de sănătate din ce în ce mai mare, a refuzat accesul la spitalul de la Kremlin. Chiar după Război, apartamentul său de la Kiev a fost confiscat, lăsându-l blocat la Moscova. Fără proiecte recente, Dovzhenko a evitat criticile în notoriu decret din 1946 „Pe filmul„ Marea viață ”, care a izbucnit și în a doua parte a lui Eisenstein,„ Ivan cel groaznic ”,„ Oamenii simpli ”ai lui Kozintsev și Trauberg, și„ Amiralul Nakhimov ”al lui Pudovkin. Cu toate acestea, în mod ironic, în acest moment Dovjenko a reușit să finalizeze un proiect care a fost aproape să-l satisfacă. Este de două ori ironic faptul că, deoarece Țara Nativă este un documentar de compilare, Dovzhenko nu a avut niciun control asupra fotografiei, doar asupra selecției și editării materialului și a coloanei sonore, dar celebrarea culturii armene ar putea fi o referință esopiană, alături de armeană. genocid din 1915 în locul foametei ucrainene din 1932-33.

1. În afară de cuvântul folosit în texte, este folosit și în titlurile cărților și articolelor; de exemplu, colecția lui Carynnyk de scrierile lui Dovzhenko, _Poetul ca producător de filme_ și articolul lui Ivor Montagu, „Dovzhenko: Poet of the Eternal Life”.

2. Herbert Marshall, _Masters of the Soviet Cinema_. Acest lucru oferă profiluri ale lui Dovzhenko, Eisenstein, Pudovkin și Vertov.

Dovzhenko, Alexander, _Poetul ca cineast: scrieri selectate_, ed. și trans. Marco Carynnyk (Cambridge, Mass.: MIT Press, 1973).

Kepley Jnr, Vance, _În serviciul statului_, (Madison, Wisconsin: University of Wisconsin Press, 1986).

Montagu, Ivor, „Dovzhenko: Poet of the Life Eternal”, _Sight and Sound_, vol. 27 nr. 1, 1957, pp. 44-8.

Febriani, Ni Kadek, Cahyani, Dewi ȘI Gelgel, Ni Made Ras. "Pembingkaian Berita Seratus Hari Kerja Jokowi-JK (Analisis Framing Program Berita di Metro Hari Ini)" E-Jurnal Medium [Online], Volumul 1 Numărul 2 (25 aprilie 2016)

John Riley, „O viață (ucraineană) în filmul sovietic: Liber's _Alexander Dovzhenko_”, _Film-Philosophy_, vol. 7 nr. 31 octombrie 2003 .

Citiți un răspuns la acest text:

George O. Liber, „Reexaminarea mediului politic al lui Dovzhenko: un răspuns la Riley”, _Film-Philosophy_, vol. 7 nr. 38, octombrie 2003 http://www.film-philosophy.com/vol7-2003/n38liber>.

Alăturați-vă salonului _Film-Philosophy_ și primiți articolele jurnalului prin e-mail pe măsură ce sunt publicate. Aici

Salvați ca document text simplu. Imprimare. Citit. Reciclează