Indecent al lui Paula Vogel folosește istoria producției unei piese idiș puțin cunoscute pentru a ajunge la adevăruri bântuitoare despre natura paradoxală a povestirii. În lumea Indecent, teatrul este atât efemer, cât și etern, lucru pe care ne străduim să-l înțelegem în timp ce ținem mereu experiența lui în inimile noastre.

recenzie

Jucând acum la Teatrul Ahmanson din Los Angeles, într-o producție coprodusă de Center Theatre Group și Huntington Theatre Company, Indecent ridică piesa lui Sholem Asch God of Vengeance din trecut, de la prima lectură în Polonia până la viața sa turistică robustă în Europa printr-un proces de obscenitate din 1923 asupra primului sărut între două femei pe o scenă americană.

Membrii ansamblului parcurg diferite versiuni ale arhetipurilor lor de personaje, pe măsură ce vedem jocul-în-o-piesă purtat prin numeroasele sale vieți, încheind cu renașterea sa frecventă în ghetourile europene din timpul celui de-al doilea război mondial. Toate acestea sunt strânse împreună prin interludii muzicale care sunt la rândul lor amuzante, melancolice și evocatoare. Regizorul câștigător al Tony Rebecca Taichman creează un puternic simț al timpului și al locului, cu doar câteva instrumente de rezervă și un scor afectiv de la Lisa Gutkin (care cântă și vioara pe scenă).

Atât Vogel, cât și Taichman au avut o obsesie îndelungată cu piesa lui Asch, întâlnind-o la universitate. Se pare că aproape s-au găsit și au colaborat pentru a restabili această lucrare revoluționară la locul mult meritat în istoria teatrului. Dar ceea ce este și mai remarcabil este perfectitatea lucrării întregii companii: este scrisă și dirijată cu pricepere, dar apoi este preluată cu o precizie atât de complicată de distribuție, încât se simte mai mult ca o bucată de istorie vie, care respiră, decât o sumă teatrală. din părțile sale.

Distribuția trece fără cusur între o gamă amețitoare de roluri, fără a părăsi scena niciodată, ci doar ajustându-și poziția sau adăugând o pereche de ochelari sau un batic pentru a ne ajuta să ne diferențiem. Ele zboară de la dialogul perfect enunțat (menit să fie într-o limbă străină) la dialectul mai rupt al celor care învață limba engleză ca a doua limbă cu exactitate. Și în mijlocul acestei tehnici de actorie ingenioase, ei nu pierd niciodată din vedere umanitatea minuțioasă din inima fiecăruia dintre rolurile pe care le aduc la viață.

Compania este un amestec de nou-veniți și membri originali ai distribuției Broadway, dar toți se simt la fel de ușor ca parte a unei trupe în continuă evoluție, ca și când ar fi fost împreună încă din prima zi. Doi dintre noii veniți sunt extrem de fascinanți. În calitate de Sholem Asch, Joby Earle se mută cu abilitate din dramaturgul revoluționar parvenit, hotărât să schimbe lumea într-un bărbat șters de atrocitățile împotriva poporului său. Și primește, de asemenea, o diversiune încântătoare ca un beat, cinic, Eugene O'Neill, care se simte ca și cum ar fi ieșit de pe paginile biografiei dramaturgului. Elizabeth A. Davis este efectiv misterioasă și îmbătătoare ca diversele actrițe care îl interpretează pe Menke în God of Vengeance, aducând cu ea o energie de femeie fatală care maschează o vulnerabilitate mai profundă care străpunge în momente de liniște eficiente.

Membrii distribuției care se întorc, Adina Verson și Richard Topol, s-au îmbogățit cu proiectul. Verson trece prin numeroase actrițe care îl interpretează pe Rifkele, precum și ancorând nucleul emoțional al piesei ca soția lui Asch, Madje. Ea amestecă în mod expert inocența proaspătă a personajelor sale cu o energie calmantă, întemeiată, care o face o plută de salvare în amestecul învârtit al umanității pe scenă.

Topol are probabil cel mai esențial rol într-un ansamblu care solicită o mare parte din fiecare jucător. El este singurul personaj inventat în proces, Lemml, directorul de scenă a cărui viață a fost schimbată de cuvintele lui Asch. La fel ca directorul de scenă din Orașul nostru, el este naratorul nostru, readucând trupa la viață la începutul piesei. Dar el este, de asemenea, ceva mult mai bogat - un simbol pentru religie, modul de viață, cultura și oamenii pe care Holocaustul (și pogromurile dinaintea sa) au căutat să-i distrugă.

El este un far pentru puterea durabilă a artei. Lemml este constanta pe măsură ce se schimbă totul în jurul său, dedicându-și viața povestirii acestei povești din nou și din nou în multe forme pur și simplu pentru că crede în puritatea mesajului său: frumusețea a două ființe umane, a două femei, îndrăgostite. Topol are multe de transportat, având în vedere acest lucru, dar îl poartă ca o haină preferată, oferind un spectacol atât de trăit, atât de uimitor de specific, încât nu poate să nu-ți frângă inima în momentele finale zdrobitoare, apoi restaurative ale piesei.

Taichman și Vogel au creat o piesă pentru veacuri, una despre puterea lucrului pe care l-au creat. Indecent este un ouroboros teatral, un șarpe care își mănâncă propria coadă, întrucât ne oferă piese din scenariul propriu-zis al lui Dumnezeu al răzbunării, în timp ce spune simultan povestea existenței piesei într-un mod care sărbătorește povestea de dragoste inovatoare, în timp ce o explodează până la o examinare mai profundă a modului în care povestirea poate fi lumina noastră în cele mai întunecate vremuri.

Toate acestea sunt susținute de designul și structura piesei, care te aruncă în cutia neagră amorfă a scenei pentru a-ți permite să trăiești în promisiunea efemeră a puterii sale pentru puțin sub două ore. O promisiune care are impresia că ții o respirație până când ți se dă în sfârșit scena de ploaie sfințită, scena de dragoste a Dumnezeului Răzbunării despre care se vorbește cu respect în toată acțiunea piesei - și când plouă de fapt pe scenă într-un moment furat de bucurie, este o expirație răscumpărătoare pentru fiecare membru al publicului.

Cu întrebările sale de obscenitate în povestiri și temele sale de xenofobie și homofobie, Indecent are la fel de multe de spus despre lumea noastră de astăzi ca și despre cea din care se află, fără a fi nevoie să te lovească peste cap cu această noțiune. Este o piesă de ansamblu feroce care sărbătorește puterea teatrului care schimbă viața, care salvează viața - o piesă care își folosește actorii și o magie scenică de modă veche pentru a te zdrobi cu ororile lumii noastre înainte de a te ridica și de a te spăla curat cu capacitatea transcendentă a teatrului de a ne spune cele mai esențiale povești, în timp ce ne rescriem sfârșiturile din nou și din nou. A