Sarcina m-a ajutat să mă îmbrățișez în cele din urmă cu corpul și să mă refac complet de anorexie.

anorexie

În urmă cu zece ani - în vârstă de liceu - am început să tai diverse alimente în încercarea de a fi sănătos. Nu mai jucam tenis competițional și am tot auzit despre temutul „boboc 15” pe care am fost sigur că l-am îmbrăcat în primul an de facultate. Am presupus că acest lucru înseamnă că trebuie să fac cu adevărat un efort pentru a rămâne tuns și sănătos pentru prima dată în viața mea.

Prieteniile mele de liceu erau pe pietre și eram singurul dintre cei mai apropiați prieteni. Eram nervos să merg la facultate la o școală la șase ore departe de casă, unde nu cunoșteam pe nimeni și mă simțeam necalificat pentru programul riguros în care fusesem acceptat, comparându-mă constant cu ceilalți studenți. Viața părea în afara controlului meu, așa că am apelat la singurul lucru pe care credeam că îl pot controla: mâncarea.

Am tăiat prăjituri cu ciocolată la prânz și am schimbat pahare de lapte cu apă la cină. Părea destul de inocent, dar restricția mea a crescut rapid. Oamenii păreau impresionați când am refuzat deserturile sau mâncarea rapidă. Greutatea a început să scadă, iar pentru o tânără de 18 ani care se afla deja la nivelul inferior al normalului în ceea ce privește IMC, transformarea a fost puternică.

În câteva luni, medicii și psihologii m-au diagnosticat cu anorexie nervoasă completă. M-am retras din primul meu semestru de facultate din motive medicale și am primit ajutor la o unitate de tratament internat, unde mi s-a spus că am pierdut aproximativ 30% din greutatea corporală în doar câteva luni. Dacă voi continua, medicii mi-au spus că voi muri.

Mi-am semnat numele pe toate documentele și m-am supus de bună voie la tratament, oricât ar dura. Am petrecut o lună într-un program de internare, plus mulți ani în terapie și consiliere, lucrând prin dorința mea de control și ideea că corpul meu mi-a indicat valoarea. Trebuia să fiu conștient în special de mass-media pe care am consumat-o și de tendința mea de a compara.

Nu am avut o perioadă naturală de mai mult de cinci ani și, după terminarea tratamentului, m-am întrebat dacă aș putea vreodată să am copii. Am încercat să-mi împing acest gând în fundul minții, gândindu-mă că acest lucru era ceva cu care aș lua în calcul dacă și când va veni momentul.

Când în cele din urmă mi-am redus suficientă greutate pentru a-mi recăpăta menstruația, am fost bucuros. A spune că sunt entuziasmat de puțin sânge în fiecare lună ar fi o subevaluare.

În ultimii doi-trei ani, și mai ales după ce m-am mutat din New York în Nashville în 2016, am experimentat o adevărată vindecare și recuperare după anorexie. M-am conectat la un dietetician de top al cărui accent se pune pe alimentația intuitivă și recuperarea după tulburările de alimentație, m-am alăturat unui grup de sprijin pentru recuperare și am investit mult în biserica mea locală. Nu mai umblam mile și mile în fiecare zi sau făceam exercițiile intense pe care le făcusem în timp ce locuiam în Manhattan. În schimb, am mers și am făcut drumeții afară și am practicat yoga blândă. Am practicat, de asemenea, mecanisme de coping - de la respirație profundă și jurnalizare la rugăciune și plimbări - care m-au ajutat să ating o nouă etapă a sănătății.

Am mâncat o cantitate mai mare de alimente și am făcut alegeri alimentare mai diverse decât am avut la New York, totuși corpul meu cu greu s-a schimbat. Din punct de vedere mental, această abordare relaxată m-a ajutat să mă simt mai liniștit și mi-a dat capacitatea de a mă concentra asupra lucrurilor care cu adevărat contau pentru mine. Cu cât am urmărit mai mult acest nou mod de viață, cu atât a fost mai ușor să combat orice gând dezordonat.

Mergând și oprind pilula

Soțul meu și cu mine ne-am căsătorit în iunie 2018 și, în lunile care au precedat nunta, am început să iau pilula contraceptivă. Deși menstruația mea a fost destul de regulată, am vrut să mă asigur că mătușa Flo nu a făcut o apariție surpriză la nunta sau luna de miere.

Din cauza credinței noastre creștine, soțul meu și cu mine am așteptat să facem sex până când ne vom căsători. La câteva săptămâni după nunta noastră, am decis să nu mai iau pastila. Tot ce auzisem a fost că ar putea dura luni de zile până când corpul meu va ovula din nou în mod normal. În plus, amândoi știam că călătoria noastră de fertilitate ar putea fi deja dificilă, având în vedere istoricul meu de sănătate; Aș fi citit despre cum anorexia ducea adesea la probleme de reproducere și la sarcini cu risc mai mare. Ne așteptam să avem luni, poate ani, înainte să rămân însărcinată - dacă aș avea vreodată.

Dar în acel august, am crezut că am coborât cu o bugă de stomac. În schimb, am avut două teste de sarcină pozitive și un bebeluș de dimensiunea unei pepite în fața mea pe un ecran cu ultrasunete. Am fost însărcinată în șapte săptămâni - împotriva oricăror cote, am rămas însărcinată în doar câteva zile de la oprirea pilulei.

Eu și soțul meu așteptăm un băiețel în luna aprilie. El este cel mai mare dar al nostru; cu adevărat un miracol! Dar sarcina mi-a pus la încercare abilitățile de a face față, permițându-mi în cele din urmă să ajung la o nouă etapă - și cred, finală - de recuperare și vindecare.

Sarcina în recuperare

În primul meu trimestru, am fost greață, prost și obosit de cele mai multe ori. Nu am avut de ales decât să mă odihnesc mai mult și să nu-mi fac griji dacă aș mânca suficiente legume (sau, naiba, legume) pentru ziua respectivă. În trecut, m-am preocupat să mănânc mai multe porții de legume în fiecare zi, să aleg cereale integrale decât rafinate și să încorporez grăsimi sănătoase. Acum am vrut să mănânc orice mi-ar putea face stomac fără să arunc, orice ar rămâne în sistemul meu și ar hrăni copilul meu. Glucidele și sarea erau prietenii mei, în timp ce legumele erau excluse. Am început să port cu mine biscuiți de stridii și așchii de cartofi oriunde mergeam.

Pe măsură ce am progresat în timpul sarcinii, am lucrat cu îngrijirile dietetice despre faptul că mănânc suficient de bine din punct de vedere nutrițional pentru bebelușul meu. Ea m-a asigurat că mănânc ce pot să stomac și să fiu amabil cu mine era cel mai bun lucru pe care îl puteam face - și faptul că a-mi lua vitamina prenatală în fiecare zi însemna că bebelușul primea substanțele nutritive pe care alegerile mele alimentare nu le-ar putea furniza.

M-am simțit vinovat la început. Am vrut să mănânc smoothie-uri verzi și boluri de quinoa și am vrut să fac acele antrenamente prenatale tonifiante, așa cum am văzut alte femei însărcinate făcând peste tot pe Instagram. „Asta o să mă facă suficient de puternic și suficient de sănătos pentru acest copil!” am crezut.

Mă temeam că mă voi strecura înapoi în vechile mele căi restrictive. A trebuit să nu mai urmăresc conturile de pe rețelele de socializare care m-au făcut să-mi compar corpul cu al lor și, în schimb, să mă îndrept spre altele mai pozitive precum The Real Life RD și Imma Eat That. A trebuit să fac check-in zilnic cu soțul meu, un prieten sau un membru al familiei pentru a-mi reaminti adevărul că nu mânca legume în fiecare zi era OK.

Am scris tot timpul în jurnalul meu pentru a-mi procesa temerile de a nu câștiga cantitatea adecvată de greutate și de a fi prea slab pentru muncă și livrare. M-am temut întotdeauna de necunoscut - o parte din ceea ce a condus la tulburarea mea alimentară în primul rând - și sarcina a fost cea mai mare necunoscută cu care m-am confruntat vreodată. Jurnalul prin aceste sentimente m-a ținut calm.

A trebuit să-mi amintesc continuu că fiecare femeie - și fiecare corp - este diferit.

Pe măsură ce m-am mutat în al doilea trimestru și am ieșit din schimbările nebunești de dispoziție, am putut în cele din urmă să accept asta. Aici corpul meu făcea acest lucru incredibil, uimitor. Știa exact de ce aveam nevoie copilul meu și când. Tot ce trebuia să fac era să-l ascult.

Fiecare corp este diferit

Cu burtica în creștere în fiecare zi, am primit multe, să spunem, interesant comentarii de la prieteni bine intenționați și chiar străini, cum ar fi „Uită-te la picioarele tale slabe!” și „Nici măcar nu poți spune că ești însărcinată din spate”.

Preferatul meu personal? „Când eram însărcinată cu fiii mei, am câștigat 50 de kilograme de ambele ori. Dar arăți grozav! ”- la care am răspuns:„ Ei bine, asta trebuie să fi fost ceea ce aveau nevoie bebelușii voștri ”. A rămas fără cuvinte.

Știu că aceste comentarii sunt menite să fie complimente. Și sunt recunoscător după mulți ani de consiliere, rugăciune și prieteni și familie care mă trag la răspundere, acum sunt în stare să-i scot din râs.

Dar trebuie să mă întreb: De ce simțim nevoia să ne comparăm corpurile cu ale tuturor celorlalți? Am făcut asta în fiecare zi când a început tulburarea mea și mi-a făcut ravagii în viață. De ce este mai de dorit corpul gravid al unei femei decât oricare altul? Fiecare sarcină este unică. Modul în care cineva arată în exterior nu indică sănătatea sa - sau sănătatea bebelușului. De fapt, așa cum scrie profesorul și economistul Emily Oster în cartea sa Asteptam mai bine, un pic de creștere suplimentară în greutate nu este cu adevărat mare lucru și, în medie, femeile care fac mișcare în timpul sarcinii nu își schimbă prea mult greutatea finală.

În timpul anorexiei, mi s-a spus adesea că arăt ca un model și că am norocul să fiu atât de subțire. Aș fi răsfoit revistele de modă, încântat în secret că corpul meu ar putea încapea printre paginile lucioase. Deși slăbiciunea mea ar fi putut părea de dorit pentru unii, în realitate mă iroseam. Fizic, mental, emoțional, spiritual. Recuperarea m-a învățat că a fi subțire - și a greutății, în general - nu echivalează cu sănătatea.

La cea mai recentă ecografie de la 29 de săptămâni, am aflat că fiul meu se află în percentila 93 pentru înălțime și greutate. Este sănătos, puternic și se mișcă constant. Bebelușul meu crește și progresează exact așa cum trebuie. Faptul că corpul meu îl susține mă face să-l apreciez într-un mod cu totul nou. Aleg să mă odihnesc mai mult și să mă alimentez intuitiv - mai degrabă decât să-mi monitorizez cu strictețe alegerile alimentare, așa cum am folosit-o - mi-a permis să-mi îmbrățișez corpul gravid și să-l iubesc din ce în ce mai mult în fiecare zi.

Sarcina mi-a arătat că recuperarea completă după anorexie este posibilă și mi-a dat o nouă apreciere pentru corpul meu, cu toată moliciunea și curbele sale. Orice frică în jurul cum va arăta corpul meu postpartum s-a risipit treptat în timpul sarcinii mele. Acest corp crește un copil - ceva ce nenumărate femei din întreaga lume nu sunt întotdeauna capabile să facă. Dacă corpul meu este mai suplu după naștere, atunci așa să fie.

Pentru a primi articolele noastre de top livrate în căsuța de e-mail, înscrieți-vă la buletinul informativ Healthy Living